De cate ori mi-am spus chestia asta, nici eu nu o mai cred. Am plecat de aici de mii de ori, m-am urcat in avionul acela la fiecare doua saptamani, am plecat acasa si sunt tot aici. Au trecut 6 luni... si ce daca? Aproape ca nici eu nu ma mai cred atunci cand imi spun ca de data asta chiar plec dracului de aici si totusi imi este dor de casa... si totusi nu plec.
Ma mai amagesc din cand in cand ca as putea dar parca vad ca nu am nici o sansa si ma intreb oare care este o realizare mai mare, faptul ca mai stau aici un an sau ca ma intorc la familia mea?
Merg uneori la ocean si stau acolo pe mal privind undeva in departare spre o Europa pe care nici macar ochii mintii nu o pot vedea, atat este de departe. Imi vin in minte tot felul de idei si nici una menita, de fapt, sa ma duca acasa. De fiecare data cand plec cu masina de aici imi imaginez ca merg la aeroport, de fiecare data cand aud ca cineva pleaca acasa imi doresc sa fiu eu, de fiecare data cand sefa mea ma cheama la ea in birou ma gandesc ca poate de data asta ma concediaza dar aprecierile nu au sunat nciodata atat de dezamagitor.
Nici macar nu ma mai plang, asa vad lucrurile acum, asa le-am vazut pana acum. Uneori ma gandesc ca poate asa o fi cand nu mai sunt, alteori la lucrurile pe care le pierd sau la cele pe care le castig si le adun in fiecare seara intr-o balanta careia ii sunt si taler si greutati si unitate de masura.
Timpul zboara sau intepeneste in loc, depinde de moment si sunt al naibii de multe momente intr-o zi, nici bautura nu ajuta pentru ca nu o beau si nici tigarile pe care nu le fumez.... mai scriu din cand in cand, cuiva anume uneori, sau nimanui, sau tuturor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu